Mă simt singur de când mă știu. Când eram mic ceilalți parca fugeau de mine, așa că rămâneam singur, și trebuia să mă descurc singurel. Nu aveam pe cineva pe care sa mă bazez, sau unde sa pun capul când plângeam(nici nu stiam ca e o optiune). Mă duceam într-un colț și plângeam, într-o perna de cele mai multe ori când îmi era greu sa nu ma auda nimeni, sa nu deranjez.
Nu vreau sa dau vina pe nimeni pentru trecut, dar mie mi se pare ca e o fraza buna cu care sa atragi atentia la ceea ce urmeaza.
Oricum trecutul a fost… putem doar sa ne uitam la el, sa il discutam si sa invatam din el sau nu…
Acest sentiment l-am luat cu mine toată viața, daca aveam o problema trebuia sa mi-o rezolv eu, nu aveam cu cine vorbi despre asta, nu trebuia sa vorbesc despre asta. Imi aminteam ca daca aveam o problemă și o ziceam se venea cu mișto la adresa mea, sau cu eeei prostii. Trebuia să aleg, sa suport miștourile pe seama mea sau sa nu spun nimic.
Ghicește ce ajungeam sa aleg?
Este un proverb Tăcerea e de aur, probabil mi-a plăcut acest proverb😊.
Mai este și orice spui va fi folosit împotriva ta, altă vorbă pe care am luat-o literally.
De ce am făcut asta? Nu știu, dar era mai ușor pentru mine asa sa imi rezolv problemele.
Mi-am creat un safe environment in capul meu, un spatiu sigur, unde puteam sa repet ce urma să se întâmple, un fel de SandBox, unde orice se intampla nu avea consecințe in lumea reală, dar unde puteam fac eu practica. Acolo exersam tot felul de scenarii bazate pe experiența mea, și doar când ieșea cum îmi doream eu, puneam in practica sau abandonam daca nu iesea cum trebuie.
Acest mod de lucru mi-a fost folositor atunci, și încă se pare că îmi este si acum cateodata. Dacă pot spune că e cel mai bun mod de lucru? Nu, nu pot spune asta.
- Durează mult până iau o decizie.
- Nu pot confirma că scenariile sunt conforme cu realitatea.
- După ce fac un scenariu imaginar, ajung sa nu îl fac și în lumea reală, trăind cu impresia că l-am făcut deja, poate stii bancul cu iepurele, ursul și cu clătitele…
Partea bună pentru mine a fost că m-am ajutat sa trec peste unele momente din viața, în siguranță, pe care nu știu cum le-aș fi trecut fără acest mecanism. M-am ajutat și în carieră acest SandBox emoțional, prin care îmi treceam și deciziile legate de munca. Când mă simțeam singur și trist, mergeam în acest loc, unde făceam scenariile cum am ajuns aici, și ce pot face să merg mai departe.
Acest lucru durează, dar făcând așa, am ajuns sa nu îmi manifest furia fizic, sa nu fac lucruri pe moment pe care să le regret mai tarziu, să aleg raul cel mai mic. Folosind acest mecanism m-am uitat la viața mea, oprind la anumite momente, unde am inceput să examinez ce exact se întâmpla si de ce. Să văd ce gândeau ceilalți, ce simțeau in momentul ăla, cum mă simțeam eu atunci și de ce.
Cum ziceam este un exercițiu bun de făcut, dar greseala mea a fost că m-am bazat pe acest spațiu imaginar mai mult decât pe realitate. Acest lucru de multe ori mă bulversa, ori mă confuza.
Pe principiul, nu asta trebuia să se întâmple… nu asa era simularea … acum ce fac?… instant freeze, reincepe procesul … trimite noile informații și așteaptă o noua simulare… între timp in lumea reala:
- „good feeling is gone”
- me: „get the fuck away from here… retreat now!!!”
- „🤐 silence mode activated”( in daca veche parca se auzea in jur”de ce nu vorbesti cu mine”, „mutulica”, „iar si-a luat reset”).
Fii autentic!
Această autenticitate de care se tot vorbește in jurul meu in ultimul timp, pe care cica că ar trebui sa o practicăm zilnic, eu incep să mă întreb, cum arată pentru mine?
Dacă nu pot lua o decizie impulsivă, fără să o trec prin „proces”, înseamă că nu sunt autentic?
my brain
Această cenzură pe care mi-o creez prin „extra processing”, ma face fake(fals)?
Oare ar trebui sa distrug SandBox-ul existent? Sau, să îmi fac altul mai light, reconstruit cu ceea ce știu acum, cu mintea de adult, nu cu cea de copil?
Are sens să te mai autocenzureze creierul în vremurile noastre?
Acum când „toată” lumea pare că spune primul lucru care vine la gură, toată lumea care face asta este apreciată și adusă în fața, vezi tot circul de pe la televizor și pe internet. Normal că nu este toată toată lumea, dar așa e expresia(asa pare a fi cand te uiti pe Facebook, Youtube, TikTok, Twitter), asta e vizibil,… ma face să mă gândesc că am greșit când am adoptat acest mecanism de supraviețuire.
Azi nu ai nevoie de bun simț, nu ai nevoie să te gândești pe termen lung, ci e suficient sa fii ca pasărea cerului…
Spune ce ai de spus, indiferent ce o sa se întâmple după, mănâncă când ai, bea când ai, umblă peste tot, dormi pe unde apuci, o să aibă Dumnezeu grijă și de tine. Cel mai important e să faci gălăgie cât mai mare să te audă toată lumea!
Doar două lucruri se pot întâmpla,
- sa atragi atenția altor „păsări” și să fii o vedetă,
- sau sa atragi o „pisică” curioasa care sa te manance… (caz in care oricum nu îți mai pasă ce se intampla).
Tu cum funcționezi?
Ai un mecanism similar cu al meu sau ai altă abordare / teorie?
Lasa un comentariu mai jos cu experienta ta.
Cine a obervat ca acest articol e scris si cu diacritice si fara, sa imi spuna cat de greu a fost sa citeasca acest text, si de ce.
Image by Gerd Altmann from Pixabay
